Cand eram mic mai tot timpul ma intreba lumea “ce vrei sa te faci cand te faci mare?” si eu cu simplitatea unui copil raspundeam aviator, fotbalist, gunoier  … etc., si chiar credeam ca voi ajunge ce imi doream. Normal ca acele apiratii de viitor erau generate de oameni si intamplari din jurul meu si erau in cea mai mare parte vise de copil. Pe urma am mai crescut si parintii m-au ajutat si m-au indrumat sa iau decizii, si da ca nu am reusit sa iau decizia “buna”, au luat ei decizii pentru mine. Normal ca si deciziile si asiparitiile lor pentru mine erau de generate de mediul in care traiau, normal ca dorintele mele s-au pierdut pe parcurs si a ajuns  sa conteze doar ceea ce am fost invatat ca reprezinta un viitor sigur. Parintii mei lucrand in sistemul militar, m-au indrumat catre o viata in slujba tarii, normal ca atunci cand mi-am dorit sa fac un sport mi-au spus ca scoala primeaza, fara a avea intelepciunea sa creeze un echilibru intre educatie si pasiune. Asa ca, in ideea ca ei au muncit toata viata lor, au dorit ca macar copii lor sa nu munceasca si sa se bucure si sa rasfete in oceanul vast al cunostintelor daruite de mediul scolar, toate bune si frumoase ca idee. Trist ca din pacate nu m-am regasit niciodata in acest mediu ca m-am simtit ca pestele pe uscat, si ca singurele momente in care m-am regasit au fost cele in care am facut sport in orice forma. Fara doar si poate le multumesc parintilor mei ca mi-au oferit oportunitati si sanse de a avea un viitor mai bun ca al lor, dar in acelasi timp le reprosez ca furati de ideea de “viitor sigur” , nu au fost atenti cu adevarat la nevoile si dorintele mele.
Acum ca la randul meu sunt parinte, realizez cat de greu e sa diferentiezi “binele tau” fata de “binele altuia”, cat de greu e sa-ti dai seama ca “ce ti-e iti place altuia nu-i face”. Din pacate asta este lucrul care il reprosez parintilor mei, ca nu au putut sa accepte ca ceea ce in viziunea lor este bine, pentru mine nu a fost tot timpul atat de bine. Sper ca voi fi destul de matur si cu capul pe umeri, sa reusesc sa fiu atent la dorintele fetitei mele si niciodata sa nu-i impun o cale in viata generata de dorintele, frustrarile sau insuccesele mele. Sper ca sa pot sa o accept asa cum este, si sa o iubesc indiferent de alegerile pe care le va face in viata EI. Ajungand la 30 de ani am ajuns sa imi accept parintii  asa cum sunt ei, cu bune si rele, si sa iau viata asa cum e, dar din pacate ei ajunsi la 60 de ani, inca nu au acceptat omul care sunt si in continuare ma judeca dupa o scara de valori proprie, ignorand lucrurile care imi ofera bucurie si asteptand sa se intample lucrurile pe care le doresc ei pentru mine, pentru a se bucura si a fi mandrii de mine(si din pacate asa au trecut 30 de ani).
Stiu ca nu e vina lor, pentru ca observ aceiasi atitudine la toata generatia lor,  acesta este unul din motivele pentru care doresc sa plec din Romania, pentru ca sper ca poate acolo undeva voi reusi sa fiu mai relaxat, mai putin incrancenat, mai putin pierdut in cotidian si mai atent la ceea ce conteaza in viata, familia si oamenii care ne inconjoara.